Natura umana tinde spre un suflet pereche..dar ce se intampla cand sufletul pereche apare prea tarziu, sau poate nu apare deloc? Ce se intampla atunci cu decursul firesc al lucrurilor inscris in tiparele antice ale primelor suflete?
Am citit acum ceva timp,undeva, ca trebuie sa trecem atat prin agonia cat si prin extazul care ne sunt oferite cand alegem sa iubim si ma intreb de ce alegerea de a iubi este aproape intotdeauna insotita de o alta alegere pe care o facem fara sa ne dam seama?Aceea ce a constientiza ca se termina si de a trece de la extaz la agonia pe care o simti cand vezi persoana ca se indreapta,poate,spre ceva mai bun, desi fiecare celula din corpul tau iti spune ca nu exista cineva sau ceva mai bun. Cand totul se sfarseste pozele prind viata si parca vorbesc persoanele din spatele lor, persoanele care in acel moment erau fericite si vorbesc prin urmare de fericirea pe care o simt, in antiteza cu realitatea prezenta.
As fi vrut ca Dumnezeu sa creeze intai femeia. A creat barbatul si a vazut ca se simte singur astfel ca apoi a creat femeia din coasta sa pentru a-I fi aproape de inima. In acel moment s-au creat tiparele sufletelor pereche. Dar ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu ar fi creat-o intai pe Eva, sau daca Adam nu ar fi avut nevoie de cineva? Ce anume i-a starnit lui Adam sentimentul de singuratate daca, se zice, ca in Eden nu ar fi existat decat sentimente pozitive? Daca Dumnezeu l-a creat pe Adam dupa chipul si asemanarea sa, inseamna ca si El avea deja un tipar de suflet sau doar incerca sa umple un gol??