Minuni..

De ce cand ploua parca visul de a te avea aproape de mine pare atat de real incat simt ca il pot atinge si-l pot trage spre mine ca sa-l fac realitate?? De ce cand mi-e dor de tine intotdeauna incepe sa picure afara? Mi-ar fi greu sa ma duc sa dorm..cand afara e furtuna..pentru ca am ajuns sa cred ca visele se varsa peste noi o data cu ploaia..asa ca stai tu aici..dormi linistit..eu ma duc in furtuna…
Uneori nu-mi gasesc cuvintele…nu stiu ce sa mai rog pe cei din jur sa faca…sau ce vreau eu sa fac..ce sa-mi rog sufletu sa faca…si atunci stau si ma intreb de ce rugamintile par sa fie materializate doar prin cuvinte?Inima nu gandeste in cuvinte…
Si cand bate vantul..vad cu norii se duc departe de mine..nelasandu-ma sa imi iau visele care le meritam..furandu-le si daruindu-le altcuiva..sau nimanui…poate ele se fac si se desfac pentru a deveni perfecte..inainte sa ajunga la mine..la tine..la noi…la muritorii de rand..care spera la lucruri de care nici ei nu sunt siguri…
Stau si privesc un lac..intiderea aia de apa.. si ma intreb cate mii sau miliarde de vise stau acolo..nematerializate..imperfecte…nesigure ca vor sa iasa la lumina?…cate indoieli..curiozitati…cata frica poate suporta sufletul unui vis??
Sau poate acel lac reuneste toate visele omenirii intr-o rugaciune universala? si ce se intampla cu rugaciunea asta universala..cand stropii se ridica incet spre cer..formand nori?…asta inseamna ca oamenii renunta la a visa..la a spera?..se formeaza alte dorinte? alte vise?…poate stropii ce se desprind de pe suprafata perfecta ca de matase a lacului…reusesc intr-un fel sau altul sa-si gaseasca o pereche…si sa se materializeze in acelasi lucru care cade peste noi o data cu fiecare ploaie…
“Mi-e frica” ..se auzi din intuneric..”Mi-e frica sa fiu singura..mi-e frica sa fiu departe si despartita de ceea ce am fost pana acum..ce rost am eu acum..cand am plecat?”..”Nu ar trebui sa iti fie frica..mie nu imi este..”..raspunse alta voce…
Stropul se uita disperat in jur..invaluit de usurarea care i l-a adus raspunsul..nu era singur…”Sunt aici..dar tu unde esti? te rog..nu pleca…”..”Nu plec nicaieri…nicaieri diferit de tine”..veni acelasi raspuns linistitor…
“Ce se intampla? De ce a trebuit sa plecam??Nu inteleg..era foarte bine acolo..”..stropul incepuse sa planga…iar din umbra..aparuse un altul..cel cu voce de clape de pian…”A venit vremea noastra sa fim vise…sa iesim din anonimat..am ajuns sa fim aproape perfecti..pentru a putea cadea pe pamant..si a aduce speranta unor oameni..nu-ti fie teama..mai e pana atunci…”
“Dar eu nu ma simt perfect…nu sunt perfect…as fi vrut sa raman..in intuneric..intre cei imperfecti..”
“Esti la fel de perfect ca oricare dintre cei de aici..tot ce ne trebuie tuturor e sa ne gasim partenerul cu care sa ne completam..pentru a forma stropi de apa..caci acum suntem doar aburi..iar cei de lut nu sunt afectati de aburi…”
“Si cand vom cadea..ne vom simti impliniti??”
“Daca prin implinit..tu intelegi acea senzatie…de a pica pe fruntea cuiva..si curgand incet pe chip..simtind calmul interior..atunci da…te vei simti implinit..dar e foarte greu sa gasesti persoane care sa se bucure de atingerea ta…”
Intre timp…norii se formasera..tunetele si fulgerele incepusera sa apara..putin cate putin..crescand in intensitate…anuntand o noua ploaie de vise…
“Vezi fulgerele alea??Ele sunt cele care ii anunta pe cei de jos ca urmam sa coboram…tot ele ne fac pe noi sa ne gasim unii pe altii..sa reunim bucati de vise..sa le unim..sa facem posibila una din micile minuni ale vietii…”
Rugaciunea universala se materializa…In timp ce furtuna incepuse…o femeie se trezise brusc din somn deoarece intrase in travaliu…”Multumesc pentru mica mea minune…”