No name for dreams

Natura umana tinde spre un suflet pereche..dar ce se intampla cand sufletul pereche apare prea tarziu, sau poate nu apare deloc? Ce se intampla atunci cu decursul firesc al lucrurilor inscris in tiparele antice ale primelor suflete?
Am citit acum ceva timp,undeva, ca trebuie sa trecem atat prin agonia cat si prin extazul care ne sunt oferite cand alegem sa iubim si ma intreb de ce alegerea de a iubi este aproape intotdeauna insotita de o alta alegere pe care o facem fara sa ne dam seama?Aceea ce a constientiza ca se termina si de a trece de la extaz la agonia pe care o simti cand vezi persoana ca se indreapta,poate,spre ceva mai bun, desi fiecare celula din corpul tau iti spune ca nu exista cineva sau ceva mai bun. Cand totul se sfarseste pozele prind viata si parca vorbesc persoanele din spatele lor, persoanele care in acel moment erau fericite si vorbesc prin urmare de fericirea pe care o simt, in antiteza cu realitatea prezenta.
As fi vrut ca Dumnezeu sa creeze intai femeia. A creat barbatul si a vazut ca se simte singur astfel ca apoi a creat femeia din coasta sa pentru a-I fi aproape de inima. In acel moment s-au creat tiparele sufletelor pereche. Dar ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu ar fi creat-o intai pe Eva, sau daca Adam nu ar fi avut nevoie de cineva? Ce anume i-a starnit lui Adam sentimentul de singuratate daca, se zice, ca in Eden nu ar fi existat decat sentimente pozitive? Daca Dumnezeu l-a creat pe Adam dupa chipul si asemanarea sa, inseamna ca si El avea deja un tipar de suflet sau doar incerca sa umple un gol??

Trezire la realitate

Uneori visele chiar devin realitate…daca ai o doza semnificativa de rabdare in bagajul pe care-l duci zilnic…sau o rezistenta formidabila la durere…daca stii ca nu trebuie sa ridici steagul alb cand e mai greu ci ca trebuie sa te ridici de jos..sa te scuturi de praf si sa mergi inainte…fie ca faci pasi, fie ca te tarasti

In momentele grele gandurile pot intuneca judecata..pot ascunde scopul…pot stinge lumina sperantei la fel de usor cum vantul poate stinge o lumanare neprotejata…si totusi in aceleasi momente ar trebui sa te agati de vis ca sa poti aprinde focul pasiunii din nou

Nu imi sta in caracter sa vorbesc despre fericire pentru ca am stat destul de mult in intunericul sperantelor si mele stinse incat am uitat ce inseamna lumina unui vis…am uitat ca poate exista si un final fericit pana si la cele mai nefericite momente din viata noastra…dar azi am invatat ca intunericul poate sa dispara la fel de repede cum apare…ca speranta se poate naste si din adancimea intunericului…si din sufletul dezamagirilor si a cicatricilor ce vor apasa intotdeauna pe inima…din strigatul de ajutor al constiintei care se adanceste tot mai mult in infinitul intuneric al tristetii.

Astazi am invatat sa ma uit la o poza si sa vad dincolo de imagine…am invatat sa vad in reprezentarea plastica a chipului unei persoane sentimentele, sperantele,iluziile si dezamagirile…am invatat sa vad golul din spatele ochilor ce privesc fix la un aparat si asteapta blitz-ul final pentru a imortaliza o clipa ce mai tarziu devine moarta…am invatat sa ma intreb de ce renuntam la visele noastre?…dar nu am invatat cum sa-mi raspund.

Astazi cineva mi-a aratat cum sa fac primii pasi…dar nu mi-a spus ca daca nu sunt atenta pot sa cad..pentru ca picioarele mele nu rezista la un efort cu care nu sunt obisnuite…asa cum nici sufletul nu rezista la efortul ce-l presupune speranta..pentru ca nu are destul exercitiu…ceea ce ma face sa ma intreb…cand uitam sa mergem de ce suntem atat de inversunati sa invatam din nou…dar cand uitam sa speram ..uitam sa ne incapatanam sa speram din nou?..ma uit in jur..in golul ochilor ce trec pe langa mine..si-mi dau seama ca acel gol priveste golul din spatele ochilor mei…si asta ma trezeste la realitate..ma face sa vreau sa sper.

Nu poti sa speri doar pentru ca vrei..cineva trebuie sa iti arate ce inseamna sa speri…iar daca ai noroc, poate candva vei gasi doi ochi calzi..ce reflecta lumina sperantei…un suflet ce are destul exercitiu incat sa poata sa te ridice de jos…si poate atunci vei gasi puterea sa lupti pentru propriul tau suflet..pentru propria ta lumina..poate atunci iti vei aminti ce inseamna indarjirea de a lupta…si poate atunci din golul ochilor tai se va desprinde caldura…

Caldura poate lua nastere si din vid….

Pentru ca e iarna…

Am invatat ca singura inima care bate pentru mine e inima mea….si ca nu iubirea ta imi incalzeste sufletul ci bataile ei…ritmicitate si muzicalitate pe care tu nu ai vrut sa le intelegi….
Am invatat ca ratiunea poate lua locul sentimentelor cand nu mai gasesti o cale de a intoarce situatia in favoarea ta…si atunci apelezi la ultimul as din maneca…distrugi sentimente fara sa te uiti inapoi….
Am invatat ca ochii tai nu sunt buni….ci sunt carbuni ce ard cu prea mult fum incat sa mai poti vedea ceva in ei….sa inteleg ca ai sufletul afumat?? Dispretuiesti un om cu aceeasi intensitate cu care il iubesti la inceput?…Sau tu nu stii ce e aia iubire….?
Pasiunea mea pentru cuvinte a devenit o ura pentru ca fiecare pagina e scrisa invers..si fiecare cuvant inversat e copia perfecta a numelui tau….ceea ce e cu adevarat ciudat, insa, este faptul ca tu nu vezi asta…tu vezi simple cuvinte asezate negru pe alb si le citesti cu ratiunea….insa eu le vad dansand formand imaginea amintirilor noastre…
Am vazut un batran azi…imi amintea de tine….Avea parul nins…insa ceea ce nu vedea el era ca fiecare fulg din parul lui a trecut mai intai prin al tau…si ajutat de vant imi amintea de parfumul pielii tale…
Dar tu stii deja toate astea…fumul din ochii tai ti-a spus tot…era imposibil sa nu stie avand in vedere ca e fumul care a venit de la flacara cu care mi-ai ars inima pana ai facut-o cenusa…si apoi ai imprastiat-o in vant…si ai lasat-o sa se alature ninsorii…..Probabil iti place publicul..iti plac martorii …vrei ca toti sa vada ce ai reusit sa faci…pentru ca te simti mandru de realizarile tale…si nimeni nu te-ar condamna….
Insa te inseli…cat te bucuri de aplauzele finale ale micului tau teatru…2 ochi te privesc din spatele scenei….cu ura si cu lacrimi…si isi doresc ca ochii tai sa redevina candva limpezi…sa redevii om…sa redevii suflet…si nu un simplu actor ce joaca piese de teatru pentru scenele de mahala…..Miile de ochi te aplauda…dar doar 2 mai au inca putere sa te sprijine…..

to be continued….

Fragmente…

Jurnalul unui caine maidanez…

Ploua cu picaturi pe care vara nu le cunoscuse, cu picaturi ce cadeau din cer cu greutatea unor pietre menite sa sfarame tot in cale. Era o ploaie rece care facea si soarele sa se raceasca. In timp ce parca cerul era ferit de furia picaturilor ce alta data dadeau viata pamantului, jos, pe aleile pe care noaptea le-a cuprins in imbratisarea sa cu lacomie, se auzeau doua suflete plangand la unison cu ritmul picaturilor. 2 suflete parasite asa cum fiecare strop de ploaie a fost parasit de catre norii trecatori. Lasati in urma, fara protectie si indrumare, isi fac drum prin noroaiele menite parca sa le ingreuneze si mai mult situatia. Reusesc sa-si gaseasca un adapost, obtinand astfel prima victorie din razboiul lung ce-i asteapta, razboiul cu viata. Mici, speriati, cu inimile batandu-le cum bate orologiul din piata secundele, nu pot intelege de ce tocmai ei au o soarta atat de rece.
In simfonia distanta a ploii, si sub protectia unor cutii de carton ce abia ii tine departe de vant, cele 2 suflete privesc in gol, in lungul strazilor cimentate ce le vor servi drept casa, reusind in final sa fie furati de somn inainte sa isi dea seama. Cand s-a trezit insa, singuratatea a lovit in el mai tare decat ar fi putut lovi biciul ploii, s-a trezit singur. Strazile din fata lui nu-i dadeau nici un indiciu despre unde ar putea sa-si gaseasca sora, ploaia stersese mirosul ei din aer iar ziua ii furase umbra si o contopise cu cea a cladirilor. Inspaimantat, se trezeste la realitatea mai trista decat d obicei,din cauza disparitiei surorii.ochii i se pierdeau pe stradutzele lungi …dar in zadar. Iesi sovaind in lumina zilei si cu pasi nesiguri pornise fara sa se mai uite inapoi pe aceeasi alee pe care au venit in seara in care s-au adapostit. Amintirea pasilor nesiguri ai surorii sale il facu sa vrea sa o gaseasca, indiferent cat ar fi durat. Zilele treceau pe rand, Soarele luand locul Lunii si compatimindu-l amadoi pe masura ce-l revedeau. Cotidianul prinsese forma in ochii sai, ca fiind o neincetata cautare a singurei fiinte care i-a fost aproape de la inceput. Satul de umblat, de vazut aceleasi strazi cu aceeasi oameni indiferenti, aceleasi umbre dintre care nu putea sa o distinga pe ce-a a surorii sale, neincrezator in propriile forte si pe punctul de a ceda, se intreaba daca chiar niciodata aparitia fiintei pe care o cauta nu va inlocui cotidianul ce-i roade sufletul incetul cu incetul, zi de zi.
Vazand ca este pe punctul de a ceda, luminii ii se facu mila de lacrimile din ochii lui astfel ca,printre sutele de ochi sclipitori ce treceau pe langa el, a reusit sa vada umbra ce o cauta de atata timp..umbra surorii sale desprinsa parca din sclipirile nepasatoare ale celor din jur..Regasirea insa, pe cat de fericita ar fi, pe atat de scurta. In ciuda faptului ca era beat de fericire de fiecare data cand o vizita si cu o noua definitie data cotidianului, el uita sa se mai fereasca de stapanul surorii sale.
Speriat, se trezeste la realitate in aceeasi noapte ploioasa care inca ii ameninta..isi vede sora langa el..o ia in brate si promite ca nu va lasa niciodata ca ceva s ii desparta, crezand ca totul nu a fost decat un cosmar. Fulgerele insa, in scurta lor viata, ii lumineaza bezna din fata ochilor si vede langa sora sa o lesa aruncata parca cu indiferenta…

De ce?…

Trezesti copilul din mine sub nopti incarcate cu stele si praf de vise inumane…trezesti copilul din mine cand ochii tai trecuti prin lupta cu timpul stralucesc la fiecare zambet..trezesti copilul din mine cand buzele-ti schiteaz-un “te iubesc” chiar daca ochi-ti plang…cand invii speranta asa cum un om ar aprinde lumanarea de la capataiul persoanei iubite chiar daca vantul o stinge o data la cateva secunde

…asa cum pasarile isi inchina zborul fiecarui rasarit de soare..atunci cand firul de iarba se inchina milostiv spre pamant daruindu-i picatura grea de roua ce-o poarta…

Invii copilul din mine cand esti asa efemer precum e firisorul de fum al unei lumanari stinse pe care incerc sa o prind de parca ar fi un balon ce se ridica spre cer ducand cu el sute si mii de rugi…cand se scutura trandafirul de la tine pe care inca-l pastrez in vaza cea veche pe care mi-ai daruit-o in acea zi de noiembrie…

…cand iti ceri iertare in genunchi pentru orice mica greseala si-mi aduci o floare..cand picaturile de ceara cad peste foile pe care le uit pe masa..cand faci vantul sa treaca prin parul meu..cand ploaia imi mangaie chipul pentru ca nu vreau sa deschid umbrela…cand copacii isi plang soarta lasand frunzele sa cada una cate una la adierea usoara a oftatului unui copil..copilul acela fiind eu….

Trezesti in mine speranta ca pot visa sa deschid portile raiului din sufletul tau unde pot gasi icoana ce o cauta bietul meu suflet injumatatit…cand infrunt cu ochii inchisi furtuna de cuvinte, praf, fulgi si sunete de pian pe care mi le scoti in cale…

Trezesti in mine amintirea ce o am cand vad, din intamplare, poza cu noi ce o am pe noptiera, noaptea cand ma trezesc doar pentru a-mi da seama ca te visam…amintirea parfumul ghioceilor de toamna care isi inchina trupul slavind picioarele tale care le calca nemilos…

Trezesti in mine sentimente pe care le uitasem..si ma duci pe o spirala interminabila catre 2 cuvinte pe care le uit intotdeauna la sfasit…

Trezesti in mine caldura ca atunci cand ardeam scrisorile de la tine si apoi imi doream sa le fi citit inainte si ma faci sa vin alergand in bratele tale pentru a le auzi iar…

Trezesti in mine lumina ca si cum mii de licurici si-ar aprinde micile felinare pentru a-mi face ochii sa straluceasca…ca si cum razele de soare ar strabate intunericul zidurilor din jurul meu pentru a raspunde strigatului de ajutor venit de la lumanarea ce arde neputincioasa in fata mea, numarandu-si secundele…

Trezesti in mine iubire, speranta,sufletul de copil,lumina,lacrimile de fericire…ca mai apoi sa stai in fata mea si sa le rupi pe toate ca pe niste foi..ca si cum ai rupe petalele unei flori…ca si cum mi-ai rupe sufletul in mii de bucati…ca si cum ai sufla asupra mea pentru a-mi stinge lumina din ochi..

…si-mi spui ca visez..esti oare atat de mort interior?acum de ce te uiti mirat la mine? de ce te destrami in amintiri? de ce ti-e frica ca stiu? de ce timpule…de ce dispari din nou???….

De ce trec anotimpurile??

E greu cand ploua din nou sa-ti aduni gandurile…sa te gandesti cand ninge si e frig ca poate cineva de langa tine si-ar fi dorit sa iti incalzeasca sufletul…e greu sa vezi ca acea persoana te-a mintit de fapt tot timpul si ca acum e langa altcineva…Cum poti sa reusesti sa mentii flacara unei lumanari aprinse cand vantul bate incontinuu avand ca si unic scop parca sa iti stinga tie mica flacara?Cum poti sa te bucuri de atingerea unui fulg de nea cand el atinge si trezeste mai multe in tine decat un simplu fior?? Cand fiecare fulg care te atinge pe ochi iti face cate o lacrima sa cada in timp ce stai pe banca si astepti sa apara el?Cand fiecare fulg care pica pe buzele tale uscate si reci par sa ajunga pana in adancul inimii unde incerci sa ingropi amintirile cu voi si le trezeste incetul cu incetul, facand sa ninga in propria ta inima?

De ce sufletul are primavara doar la inceputul unei relatii..cand bobocii sentimentelor infloresc parca din senin..si caldura bratelor lui parca e singurul lucru de care ai nevoie?Cand parca sufletul tau se trezeste la viata dorind sa iasa din carapacea mult prea mica a trupului pe care el il imbratiseaza?De ce atunci se nasc toate gandurile frumoase de viitor, un viitor in doi, un viitor pe care parca lumea nu l-ar putea pata cu noroaiele ei de zi cu zi cu care arunca in noi toti? Un viitor in care suferinta sa nu existe, singuratea sa nu existe..lacrimile sa nu existe??De ce doar la inceput visam ca mai apoi sa incercam din rasputeri sa transformam visele in realitate?…

De ce nu simtim cand sufletul trece de la primavara la vara pentru ca totul continua sa fie cald..si mai cald..tot mai cald pana simti ca vrei sa fugi intr-un colt de umbra sa poti respira? De ce vara sufletul se sufoca de atata caldura primita de la celalalt incat are deseori momente cand ar vrea sa renunte?Si de ce daca incearca ii pare rau mai tarziu si revine?…De ce vara se nasc trandafirii in sufletul tau, care daca nu esti atent cu ei te inteapa cu spinii lor atunci cand te astepti mai putin?De ce cand e vara in sufletul tau parfumul florilor te face sa crezi ca totul e bine in timp ce polenul ce pluteste in aer confera aerul sacru, de mister de care ar avea nevoie orice suflet pentru a trai in pace cu celalalt?De ce vara ne lasam gandurile sa zboare ca micile buburuze prin aer..ducandu-se peste tot?Doar pentru ca mai apoi sa moara?De ce?…De ce albinele arunca in aer polen atat de mult uneori incat nu mai vezi sufletul de langa tine si pornesti intr-o cautare oarba a lui, ca si cum ai cauta printr-o ceata atat de deasa incat nu ai mai sti nici tu unde te afli chiar daca ai facut doi pasi…Si de ce renuntam sa cautam??

De ce cand vantul sufla tot polenul reusim abia sa mai vedem silueta indepartata a sufletului care candva ne incalzea existenta?De ce cand il strigam nu aude chemarea din cauza picaturilor de ploaie ce incep sa cada incetul cu incetul peste noi?De ce incep sa cada frunzele, amintirile..la orice adiere de vant si de ce ti-e frig acum? De ce regretam ca nu am vazut prin polen, sperand totusi ca poate daca furtuna va inceta si va rasari macar pentru o clipa soarele el ar auzi strigatul? De ce o data cu caderea frunzelor se mai stinge un vis..o lumanare…mai cade o picatura de ploaie de parca cerul ar plange ca a mai murit o speranta?De ce e toamna in sufletul tau cand nu ii mai vezi decat umbra si nu ii mai simti decat atingerea de demult a buzelor tale pe ale lui?De ce ne imbracam sufletul in incertitudini si incepem sa ne intrebam daca a gasit alt suflet, si il judecam cand poate e vina noastra ca nu l-am vazut…ca nu l-am strigat mai tare?Daca l-am fi iubit asa mult..poate am fi facut in asa fel incat sa auda ca mi-e dor sa ma tina in brate…Si n-a auzit..e vina mea? De ce?

Si de ce acum stai in casa si plangi in timp ce in suflet ti se asterne un strat de zapada care il ingheata pana la urmatoarea primavara? De ce te gandesti numai la trandafirii care ii facea sa iti rasara in suflet cu o simpla atingere?De ce te doare fiecare fulg care se aseaza pe sufletul tau de parca ar taia din el?De ce amintirile incep sa iasa la suprafata cand privesti un foc dintr-un semineu sau privesti pe geam cu ninge? De ce blestemi pamantul ca pe el nu il doare? ca nu are suflet? De ce uzi si tu pamantul pe care l-au udat atatia altii inaintea ta si pe care il uda acum si cerul in noiembrie? De ce iei noroi sa arunci in cei ce au primavara in suflet? De ce..daca esti diferit??

Regrete

Strange la piept toate amintirile ce le-am avut…si aduna praful de jos..ca asta e tot ce a ramas
Si nu am simtit cum a zburat timpu..cum a trecut fara noi de parca am fi stat intr-un loc..diferit de realitate..si clepsidra timpului tot se intorcea..dar nu se simteau efectele si pt noi…si stateam asa..la granita dintre viu si mort..dintre iluzie si deziluzie..stateam si visam…ceva c stiam amandoi ca nu se va implini…dar totusi visam..de ce?
Visam pt ca speram sa se implineasca….speram sa ridicam ceata ce se asezase peste noi..peste sentimentele noastre..credeam ca iubirea e mult mai puternica decat obstacolele din fata..dar m-am inselat…eu..m-am inselat…acum, abia acum inteleg ca de fapt nu a fost asa..ca de fapt visele erau cosmaruri…ca totul ce parea frumos era doar opusul purtand o masca….si in conditiile astea…am decis ca e mai bine sa renuntam.. si de fapt..ai decis asta..si ai plecat din viata mea fara sa spui nici macar adio…
Si acum glasul tacerii tale..suna ca o melodie cantata la pian…si ma doare mai tare cu fiecare clapa atinsa…fiecare sunet mut…fiecare amintire cu tine…e ca o alta flacara ce imi arde si putinul suflet ramas….dar ce rost mai are acum?..cand totul e scrum?…si cand stiu ca iubirea noastra nu va renaste ca o pasare phoenix? si stiu ca lacrimile nu isi mai au rostul..si stiu ca nu te mai intorci..si stiu ca stau degeaba in ploaie si in vant si te astept..stiu..dar ce pot s fac?
Nu pot s fac nimik altceva..decat s stau in ploaie..si sa ascult melodia vantului ce trece pe langa mine cu nepasare…nu pot sa fac altceva…decat sa imi doresc sa iti vad chipul din nou….chiar daca stiu ca asta m-ar distruge de tot…de fapt..ce sa mai distruga?…nu a mai ramas nimik in urma ta decat praf..si lacrimi…si probabil acele amintiri taiate adanc in inimile noastre…rani ce nu se vor vindeca niciodata
Si strange totul….aduna totul…lipeste cioburile..caci eu nu le mai gasesc ordinea…si apoi……apoi..nu stiu ce sa faci…pt ca nu mai conteaza…si sunetul mut al durerii ce incearca sa iasa afara din sufletul meu…e ca muzica apelor….si soapta vantului….iar cand toate acestea vorbesc..sufletul meu isi ia avant..si pleaca.. incerc sa merg mai departe..sa plec..sa las amintirile..dar ma impiedic de ceva..si cad..si cad..din nou in mijlocul starii care mi-a adus-o despartirea de tine..
Si caut cu disperare macar o lumina..slaba…macar acea lumina de adio..dar nu am nici o sansa…si atunci ce pot sa fac?..sa ma resemnez si sa plang in intuneric….sa las timpul sa se scurga….si totul sa treaca…incat atunci cand ma voi ridica nu voi mai putea simti nimic…..si lacrimile mele nu vor mai curge niciodata.. si vorbesc cu umbrele…caci ele sunt singurele care au ramas..si simt acea mana rece pe umerii mei si stiu cine e..si stiu ce vrea..de ce ma cauta..dar eu nu vreau sa renuntz..nu vreau sa plec cu ea..chiar daca imi ofera lumina finala…
Caci nu acea lumina o caut eu..eu caut lumina sufletului tau..caut caldura bratelor tale si tandretea buzelor…caut ceva ce nu voi gasi niciodata..
De ce nu vii?..de ce te astept?…de ce sper?..de ce?…ramane de ce…intotdeauna a fost asa.. m-ai facut sa plang..sa rad..sa traiesc..sa simt…si acum..ai plecat…cum sa mai pot face toate astea fara tine..? nu pot singura..nu ma descurc…is doar un copil pierdut in ceata..mi-e frica…mi-e frig…vreau sa vii inapoi…dar degeaba ma rog…cui?..nimanui..probabil imi rog sufletul sa nu moara…nu de tot..
Dar cu ce drept s ii mai cer ceva..cand nici asta nu-mi mai apartine?..stiu ca nu ma va asculta..stiu ca se va uita la mine si va plange din nou..stiu ca intr-un final va muri… uite..vezi?..de asta am nevoie de tine…sa imi dai lacrimile..zambetul..sentimentele..dragostea..si sufletul..dar nu sa mi le dai mie..ci sa imi arati k ele inca mai exista…
Am crezut in ceea ce mi-ai aratat…..intuneric si lumina..bine si rau…dar niciodata nu m-ai invatzat sa le deosebesc….si acu vrei sa stiu kre e diferentza dintre toate…te astepti s le stiu pe toate..cand tu nu mi-ai aratat decat o mica parte din ceea ce ar fi trebuit…si nu..nu te invinuiesc pe tine..ci pe mine..caci eu am fost cea care nu a intrebat…care nu a vrut s stie mai mult..si acu regret..da..regret…regret ca te-am pierdut..si ca nu mai pot vedea aceleasi lucruri pe care candva mi le-ai aratat…
Si da..imi e dor de tine..si da..inca te iubesc……dar cine ma mai asculta acum?…deja e tarziu..prea tarziu pt regrete…deja e intuneric…si pana si mormintele sunt linistite…deci nimeni nu mai asculta..nimeni nu mai vorbeste..nimeni nu mai misca…toti si-au luat adio inaintea mea..si acu e vremea sa o fac si eu..

Discrepanta..

Ce poti sa faci cand visele iti cad ca picaturile de metal in suflet si te fac s nu mai simti ? cand lacrimile nu te mai ajuta sa redevii ce ai fost ? ce faci cand altarul sufletului ti se prabuseste fara sa-ti acorde dreptul ultimei rugaciuni ? la cine te duci ? pe cine asculti ?
Am fost in Rai..si-am fost si-n Iad..dar in Rai m-am speriat..sufletele mergeau inlantuite unul de altul..fara drepturi…fara voce..fara sentimente…mergeau in coloane ordonate..delimitate de catre ingerii cu sabiile de foc..si de fiecare data cand una cadea…se transforma in lacrima…si lantul devenea mai greu…ingerii mai necrutatori…
Ingerii cu sabia de foc..ard sperantele..iar cei cu sabii de gheata…omoara sentimentele…astfel ca sufletele nu mai au scapare…iar acum cand stau si ma gandesc..nu stiu ce inger ai fost tu…probabil cel care le stia pe toate…sa arda sperante..sa inghete sentimente..sa omoare suflete…sa chinuie lacrimi..
Fara voce,fara icoane, fara iubire..fara speranta…din rai..sufletele escortate ajung in Iad…iadul sufletului tau…un iad rece, inghetat, fara pic de caldura…fara urma de sentimente..de parca n-ar fi existat niciodata pe pamant iubirea, generozitatea, calmul, blandetea…doar ura, razbunare, raceala…
Stiu ca ai picat si tu candva sclav ingerilor cu sabii…desi nu vrei sa recunosti, candva ai fost un suflet cald..un suflet ca noi toti…dar lacrimile pe care le-ai varsat pe lungul drum pe care vin si azi sufletele la tine..nu te-au facut s fii ca noi…te-au intarit…tu nu ai murit pe drum..tu ai ajuns la capat…secatuit de dorinta de a mai trai…satul de rautati..acuzat de lucruri pe care nu le-ai facut…
Te-au acuzat de iubire..si te-au condamnat sa iti omori cu propria mana sentimentele..si n-ai avut de ales..sau cel putin asa credeai atunci…intotdeauna avem de ales…
Ai fost cel mai stralucitor suflet…nu credeam k vei renunta…nu fara lupta..nu asa..e drept..torturile au fost groaznice…fiecare taish al sabiilor te slabea si mai tare..dar trebuia sa stii..sa tii minte ca cineva se gandea la tine…cineva voia s scapi cu bine…sa revii….acasa….
Acum acel suflet care te astepta…sta in fata ta plangand si se intreaba de ce nu iti amintesti…o privesti cu raceala…o secunda mai mult decat pe ceilalti….te uiti la ea atent..apoi fara nici un pic de remuscare…o omori…incet…dureros…lovesti in ea..cu toata forta de care te poti folosi…cu toate armele care ar putea s-o distruga..si o lasi jos..sangerand…pe moarte..cu numele tau pe buze…
Ea iti spune « te iubesc » si isi da ultima suflare…dorind sa moara in bratele tale…tu te indepartezi…si stai cu spatele la ea..cu spatele la toti..cu spatele la ingeri, la suflete, la demoni…nu vrei sa te vada plangand…nu vrei sa vada ca totusi o farama din ce ai fost ar vrea sa iasa la suprafata..sa se intoarca spre ea..sa o ia in brate..s o sarute..si sa-i planga amintirea….iti continui mersul..cu spatele la ea…si iti stergi lacrima..omorand astfel…si ultima speranta…
Ramai rece..ramai un demon al sufletelor..dar aminteste-ti demone..candva ai iubit..

Minuni..

De ce cand ploua parca visul de a te avea aproape de mine pare atat de real incat simt ca il pot atinge si-l pot trage spre mine ca sa-l fac realitate?? De ce cand mi-e dor de tine intotdeauna incepe sa picure afara? Mi-ar fi greu sa ma duc sa dorm..cand afara e furtuna..pentru ca am ajuns sa cred ca visele se varsa peste noi o data cu ploaia..asa ca stai tu aici..dormi linistit..eu ma duc in furtuna…
Uneori nu-mi gasesc cuvintele…nu stiu ce sa mai rog pe cei din jur sa faca…sau ce vreau eu sa fac..ce sa-mi rog sufletu sa faca…si atunci stau si ma intreb de ce rugamintile par sa fie materializate doar prin cuvinte?Inima nu gandeste in cuvinte…
Si cand bate vantul..vad cu norii se duc departe de mine..nelasandu-ma sa imi iau visele care le meritam..furandu-le si daruindu-le altcuiva..sau nimanui…poate ele se fac si se desfac pentru a deveni perfecte..inainte sa ajunga la mine..la tine..la noi…la muritorii de rand..care spera la lucruri de care nici ei nu sunt siguri…
Stau si privesc un lac..intiderea aia de apa.. si ma intreb cate mii sau miliarde de vise stau acolo..nematerializate..imperfecte…nesigure ca vor sa iasa la lumina?…cate indoieli..curiozitati…cata frica poate suporta sufletul unui vis??
Sau poate acel lac reuneste toate visele omenirii intr-o rugaciune universala? si ce se intampla cu rugaciunea asta universala..cand stropii se ridica incet spre cer..formand nori?…asta inseamna ca oamenii renunta la a visa..la a spera?..se formeaza alte dorinte? alte vise?…poate stropii ce se desprind de pe suprafata perfecta ca de matase a lacului…reusesc intr-un fel sau altul sa-si gaseasca o pereche…si sa se materializeze in acelasi lucru care cade peste noi o data cu fiecare ploaie…
“Mi-e frica” ..se auzi din intuneric..”Mi-e frica sa fiu singura..mi-e frica sa fiu departe si despartita de ceea ce am fost pana acum..ce rost am eu acum..cand am plecat?”..”Nu ar trebui sa iti fie frica..mie nu imi este..”..raspunse alta voce…
Stropul se uita disperat in jur..invaluit de usurarea care i l-a adus raspunsul..nu era singur…”Sunt aici..dar tu unde esti? te rog..nu pleca…”..”Nu plec nicaieri…nicaieri diferit de tine”..veni acelasi raspuns linistitor…
“Ce se intampla? De ce a trebuit sa plecam??Nu inteleg..era foarte bine acolo..”..stropul incepuse sa planga…iar din umbra..aparuse un altul..cel cu voce de clape de pian…”A venit vremea noastra sa fim vise…sa iesim din anonimat..am ajuns sa fim aproape perfecti..pentru a putea cadea pe pamant..si a aduce speranta unor oameni..nu-ti fie teama..mai e pana atunci…”
“Dar eu nu ma simt perfect…nu sunt perfect…as fi vrut sa raman..in intuneric..intre cei imperfecti..”
“Esti la fel de perfect ca oricare dintre cei de aici..tot ce ne trebuie tuturor e sa ne gasim partenerul cu care sa ne completam..pentru a forma stropi de apa..caci acum suntem doar aburi..iar cei de lut nu sunt afectati de aburi…”
“Si cand vom cadea..ne vom simti impliniti??”
“Daca prin implinit..tu intelegi acea senzatie…de a pica pe fruntea cuiva..si curgand incet pe chip..simtind calmul interior..atunci da…te vei simti implinit..dar e foarte greu sa gasesti persoane care sa se bucure de atingerea ta…”
Intre timp…norii se formasera..tunetele si fulgerele incepusera sa apara..putin cate putin..crescand in intensitate…anuntand o noua ploaie de vise…
“Vezi fulgerele alea??Ele sunt cele care ii anunta pe cei de jos ca urmam sa coboram…tot ele ne fac pe noi sa ne gasim unii pe altii..sa reunim bucati de vise..sa le unim..sa facem posibila una din micile minuni ale vietii…”
Rugaciunea universala se materializa…In timp ce furtuna incepuse…o femeie se trezise brusc din somn deoarece intrase in travaliu…”Multumesc pentru mica mea minune…”